Aceasta teorie are ca fundament faptul ca oamenii se nasc cu nevoia de a forma o legatura emotionala stransa cu parintele sau ingrijitorul, si ca aceasta legatura se formeaza si se instaleaza ca baza in personalitatea viitoare a copilului in primele sase luni de viata. Dupa varsta de 9 luni, copilul incepe sa dezvolte legaturi emotionale cu ceilalti membri ai familiei si mai tarziu, cu persoanele apropiate din afara familiei. Temele principale ale teorei atasamentului sunt, asadar, atat debutul, cat si schimbarile care au loc in relatiile emotionale in decursul vietii unui individ.
Dezvoltata pentru prima data de psihologul Britanic John Bowlby, care a descris atasamentul drept o „conexiune psihologica de durata intre fiintele umane”, teoria atasamentului isi propune sa studieze felurile in care oamenii ajung sa lege relatii la maturitate, pornind de la felul in care acestia si-au creat primele conexiuni cu persoanele de referinta. Cercetarile lui Bowlby, pornite in perioada interbelica, au avut ca motor interesul acestuia pentru anxietatea si suferinta care se nasc in copii atunci cand sunt separati de ingrijitorii lor principali, si felul in care acestia experimenteaza si manifesta aceste emotii.
De-a lungul timpului s-a dovedit ca acei copii care au reusit sa pastreze apropierea fata de persoana de referinta au avut sanse mai mari sa supravietuiasca pana la varsta adulta, intrucat au avut acces la confort si protectie. Tot Bowlby este si cel care a demonstrat ca factorii determinanti pentru formarea atasamentului sunt receptivitatea si grija pe care persoana de siguranta le manifesta fata de copil. Copiii care au parte de conexiune si siguranta in perioada primelor luni de viata tind sa dezvolte o stima de sine mai puternica si o mai mare incredere in fortele proprii pe masura ce imbatranesc, relatii romantice mai armonioase si capacitatea de autodezvaluire si autoreglare bine dezvoltate. Rezultatele academice in cazul acestora sunt superioare, relatiile sociale sunt mai stabile si satisfacatoare, iar rata de tulburare emotionala, depresie si anxietate este mult redusa.
In stadiile mai tarzii de dezvoltare, una dintre diferentele cheie intre indivizii siguri si cei nesiguri este felul in care emotiile negative sunt gestionate, pornind de la asteptarile si credintele lor specifice legate de disponibilitatea persoanelor de referinta de a le oferi confort si sustinere. Indivizii cu un tip de atasament sigur au invatat din experientele trecute cu persoanele de referinta ca este in regula sa urmeze anumite reguli care le permit sa isi recunoasca emotia neplacuta si sa caute confort si sustinere la persoana de referinta. Pe de alta parte, indivizii evitanti, cu stiluri de atasament nesigur, s-au obisnuit sa urmeze alt tip de reguli, si anume pe acelea care ii indeparteaza de emotia neplacuta si incurajeaza tot felul de tehnici pentru a controla, diminua si chiar inabusi complet emotia negativa atunci cand aceasta apare. Anxiosii merg mai departe de zona evitanta folosindu-se de regulile invatate in stilul de atasament din copilarie pentru a-si indrepta intreaga atentie catre sursa neplacerilor lor, pentru a rumina la nesfarsit in legatura cu respectiva problema si pentru a-si face vesnic griji in legatura cu lipsa de disponibilitate a persoanei de referinta.
Desi stilurile de atasament specifice adultilor nu sunt neaparat aceleasi cu cele observate in copilarie, este mai mult decat evident ca atasamentele timpurii pot avea un impact urias asupra relatiilor ulterioare. Criticata pentru mult timp de analistii contemporani ei, teoria atasamentului si-a castigat in timp numerosi sustinatori si s-a dezvlotat ca o ramura specifica a psihologiei dezvoltarii.
