Operațiile estetice pentru generația Snapchat, un trend controversat care face valuri în acest moment

2 ianuarie 2022  |  16:55  |  👁 297 Vizualizari


Obișnuiți cu filtrele pe care le oferă social media, tot mai mulți tineri nu mai pot face distincția dintre realitate și mediul virtual. Imaginea din telefonul mobil trebuie atinsă cu orice preț. Chiar dacă asta înseamnă un șir interminabil de intervenții estetice.

Lara are 13 ani și își dorește cu ardoare o rinoplastie. Nu are acest gând de ieri, de azi, ci de aproape doi ani. Când am întrebat-o de ce vrea să își schimbe nasul, mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „E oribil. Nu vezi cât e de mare?”. Fără să apuc să îi dau o replică, își scoate telefonul din buzunar, intră pe Instagram și setează filtrul Tiger Eyes by korrinarico. „Vezi, așa aș vrea să arate. Și cred că mi-ar plăcea și buzele ca aici, un pic mai mari. Și ochii mai alungiți. Sunt chiar frumoasă așa”. Pledoaria mea despre imaginea total nerealistă pe care o creionează social media nu a impresionat-o prea mult. M-a întrerupt rapid, spunându-mi că deja strânge bani pentru operație și că, dacă va economisi în fiecare lună alocația primită, până la 18 ani va reuși să își facă intervenția.

Partea cu adevărat alarmantă este că astfel de povești sunt tot mai des întâlnite, iar vârsta de la care se instalează o tulburare dismorfică scade vertiginos. Conform International Society of Aesthetic Plastic Surgery, în 2017, la nivel mondial, au fost efectuate aproape 11 milioane de operații estetice. Dintre acestea, peste 44 de mii de augumentări mamare, peste 70 de mii de rinoplastii și peste 33 de mii de liposucții au fost făcute de tinere care nu împliniseră încă 18 ani. Dacă în peste 90% dintre aceste cazuri ar fi vorba de o problemă reală, care într-adevăr ar necesita o corecție sau o reconstrucție, poate că statistica nu ar fi neapărat îngrijorătoare. Nimeni nu poate nega beneficiile pe care o operație estetică le are asupra psihicului unei adolescente care se confruntă cu un defect vizibil, major, și care îi afectează toate palierele vieții. Dar de cele mai multe ori, dorința de a-și schimba aspectul fizic nu are un temei real, ci este doar o reacție la un context socio-cultural sau este declanșată de anumite traume din copilărie.

„Fetițele care dezvoltă astfel de complexe, cu dorința modificării aspectului fizic, o pot face fie din sentimentul că nu sunt iubite de părinți, fie în opoziție cu mama (părintele de același sex) – „Eu nu vreau să fiu ca tine” –, sau în competiție cu mama – „Mama e frumoasă/perfectă, eu nu sunt” (și aici vorbim despre o posibilă tulburare a mamei – narcisism, OCD, personalitate histrionică, etc.)”, îmi explică psihologul Iulia Bârcă.

În plus, așa cum era de așteptat, nemulțumirile legate de înfățișare au rareori legătură cu aspectul fizic real. Ele izvorăsc mai degrabă dintr-o stimă de sine scăzută, dintr-o neîncredere în propria persoană sau din teama de a fi exclus, toate fiind cultivate încă din primii ani de viață.

„Tulburarea dismorfică corporală își poate avea bazele în copilărie, atunci când copilul nu primește feedback pozitiv din partea părinților, validare și încurajare, când stima de sine nu este consolidată ci, din contră, deseori compromisă. Vorbim aici despre copiii cu părinți critici, părinți egoiști, absenți sau neglijenți, părinți cu standarde prea înalte, neatenți la nevoile copilului. Indiferent de tipul de abuz din copilărie (neglijarea emoțională este, și ea, o formă de abuz), credința copilului ajunge să fie „dacă eram mai bun/mai deștept/mai frumos aș fi primit iubire/atenție/acceptare”. Să nu uităm că atunci când părinții eșuează în rolul de îngrijitori și nu reușesc să construiască un atașament securizant cu copilul, acesta va transfera vina asupra lui. Copiii nu spun părinților că nu sunt suficienți de buni, ci își vor spune chiar lor acest lucru. Odată cu înaintarea în vârstă, putem vorbi despre un copil interior vulnerabil care încearcă să se alinieze unor așteptări nerealiste pe care le interpretează ca venind din partea celorlalți – „trebuie să fiu într-un anume fel”. Iată cum putem ajunge la nemulțumiri legate de felul în care arătăm și, în consecință, să căutăm căi pentru a remedia aspecte pe care noi le percepem drept defecte”, spune Iulia.

Dar lucrurile sunt mai complexe de atât și nu se rezumă doar la un context familial nefavorabil. Așa cum e și cazul Larei, dorința de apela la o intervenție estetică încă de la 13 ani a fost influențată de mirajul rețelelor sociale. Deși acestea sunt adeseori folosite ca platforme pentru a promova body positivity, în egală măsură sunt și un mediu toxic, al imaginilor prelucrate în exces, al unor standarde de frumusețe imposibile și al filtrelor care distorsionează complet realitatea. Iar asta a dus chiar la apariția unei noi tulburări, numită „dismorfie Snapchat”. Într-un studiu din 2017, realizat de American Academy of Facial Plastic and Reconstructive Surgery (AAFPRS), 55% dintre medicii esteticieni au declarat că pacienții cer operații estetice numai pentru a arăta mai bine în postările făcute pe social media. Însă Snapchat nu este singura rețea socială care a condus la un astfel de comportament. TikTok-ul a ajuns un soi de promotor al operațiilor estetice în rândul tinerelor. Zeci de mii de adolescente își prezintă intervențiile chirurgicale folosind deja faimosul clip care sună cam așa: „Girl, don’t do it, it’s not worth it. I’m not gonna do it, girl. I’m just thinking about it… I did it!”.

Practic, operațiile estetice încetează să mai fie o necesitate, transformându-se pur și simplu într-o tendință. Trebuie să ai o anumită formă a nasului, la fel cum trebuie să ai și baby bag-ul de la Jacquemus. Nu contează că sunt nepotrivite pentru fizionomia ta, pentru stilul tău vestimentar sau că în următorii cinci ani vor fi passé. Iar asta este o altă problemă. Tot mai multe tinere vor să arate oricum altcumva, dar nu ca ele. Dacă în anii trecuți Kylie Jenner dicta tendințele în materie de buze și Kim Kardashian impunea modul în care ar trebui să arate posteriorul unei femei, astăzi celebrități ca Bella Hadid dau naștere unor intervenții și mai ridicole. Privirea de felină pe care o afișează este noul deziderat în materie de frumusețe și a dus la un număr covârșitor de blefaroplastii, de lifting-uri ale sprâncenei sau de injectări cu toxină botulinică. Oltjon Cobani, medic specialist în chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă, îmi mărturisește că adeseori i s-a întâmplat ca o pacientă să se prezinte la cabinetul său cu o poză de referință, cerându-i să arate la fel. „Nu cred că există vreun medic care să nu fi avut astfel de situații. Desigur, îi explic pacientei intervenția chirurgicală și ce putem obține în cazul ei, respectând de altfel fizionomia pe care o prezintă în momentul consultului. Pacienta respectivă trebuie să înțeleagă intervenția, riscurile ei și rezultatul pe care îl va obține. Orice așteptare nerealistă duce cel puțin la nemulțumiri serioase post-intervenție. De aceea, comunicarea dintre medic și pacient este foarte importantă”, spune medicul Cobani.

Iulia Bârcă crede că tot avântul luat de social media în promovarea perfecțiunii obținute cel mai adesea prin retușuri digitale sau, mai accesibil, prin filtrele oferite de diverse aplicații, nu face decât să adâncească această perspectivă nesănătoasă a perfecțiunii corporale. „Nu se mai pune problema „nu arăt bine”, ci „nu arăt suficient de bine” sau „nu arăt așa cum arată cele care au reușit”. Complexele apar din comparații și din ceea ce credem că așteaptă alții din partea noastră. În realitate, problema este în interiorul nostru, iar rezolvarea ei ține de restructurările interioare, nu de șlefuirile exterioare invazive. Expunerea constantă la astfel de exemple le conturează ca fiind o normalitate la care aderă fete tot mai tinere”.

Cerințele nerealiste și nemulțumirile apărute după intervenție pe care le amintea dr. Cobani pot provoca o dependență. Un mililitru de acid hialuronic injectat în buze este insuficient, o cupă D a sutienului indică în continuare o pereche de sâni prea mici. Sau apare un nou defect ce trebuie corectat, iar apoi un altul, până când întreaga viață se va transforma într-o goană după perfecțiune. Din nou, problema nu se învârte în jurul unei probleme fizice, ci a unui dezechilibru emoțional. „Operațiile estetice oferă uneori, pe moment, o stare de mulțumire, în urma modificării aspectului corporal nedorit, considerat neatrăgător sau insuficient de atrăgător, dar această mulțumire este trecătoare. Starea de dinaintea intervenției va reveni, întrucât rezolvarea ține de profunzimile noastre, de percepția despre sine, ceilalți și lume în general. Ce încercăm să remediem nu este atât defectul fizic, deseori imaginar, cât ceea ce simțim și gândim în raport cu el. Practic, de ce există oameni mulțumiți de cum arată? Nu pentru că se simt perfecți, cu siguranță, ci pentru că perfecțiunea este un deziderat nerealist, indiferent înspre ce o îndreptăm. Și atunci, prevenția unei adicții de operațiile estetice începe cu procesarea acelor gânduri și emoții de care fugim. Avem obiceiul să băgăm sub preș anumite realități interne, în speranța că dacă nu ne confruntăm cu ele vor dispărea. Din păcate, ele vor continua să existe și ne vor dicta emoțiile și comportamentele aferente lor. Considerăm că sub bisturiu ni se va retușa întreaga viață. Și totuși, cum spuneam, viața interioară este cea cu care nu ne simțim confortabil, iar aici lucrurile nu se vor schimba prin operații estetice. Desigur, există și complexe generate de anumite imperfecțiuni care afectează încrederea în sine a unei persoane, evident există și intervenții justificate, care chiar își ating scopul. Când degenerează, devenind solicitări nerealiste, este o problemă care nu mai are legătură cu nevoia reală de a fi acceptat, iubit, validat… uneori pur și simplu văzut. Acceptarea de sine nu începe niciodată cu transformarea mea în altcineva. În privința tulburării dismorfice corporale, există studii care evidențiază o hiperactivitate în aceleași zone din creier activate și de TOC (Tulburarea obsesiv-compulsivă). Pentru ambele, psihoterapia cognitiv-comportamentală a demonstrat rezultate pozitive, sustenabile în timp”, explică psihologul Iulia Bârcă.

Un alt aspect pe care multe tinere îl omit atunci când vor să apeleze la o intervenție estetică îl reprezintă riscurile la care se expun. Chiar dacă a ajuns să fie văzută ca o procedură de rutină, aceasta este o operație, și poate veni la pachet cu o serie de complicații grave. În topul celor mai riscante operații estetice se află the brazilian butt lift, o intervenție ce presupune transferul de grăsime din anumite părți ale corpului, unde nu sunt dorite, în fese, pentru a le augumenta. Conform unui studiu din 2016 publicat în Aesthetic Surgery Journal, riscul de deces al acestei intervenții este de 1 la 3.000. Din această cauză, țări precum Marea Britanie au luat în calcul ideea de a interzice această intervenție, cel puțin până când se va găsi o metodă sigură, care să nu pună în pericol viețile pacienților.

Alte proceduri riscante sunt „lipoaspirația clasică, abdominoplastia și augmentarea mamară, mai ales când toate cele trei intervenții sunt realizate în același timp chirurgical. Nu rare sunt cazurile care sunt urmate de sângerare masivă, cu scăderea dramatică a valorilor hemoglobinei, complicație care poate duce rapid la insuficiență cardiacă și chiar la deces”, explică Mihaela Zaharia, medic primar chirurgie plastică și reparatorie. Deși mulți văd liposucția ca pe o variantă ușoară de a scăpa de grăsimea nedorită sau ca pe o metodă prin care să suplinească lipsa unei diete echilibrate și a sportului, aceasta vine de multe ori la pachet cu efecte adverse nedorite. Poate provoca complicații grave, cum ar fi infecții, perforarea stomacului, formarea cheagurilor de sânge sau înfundarea plămânilor cu grăsime. De asemenea, în multe dintre cazuri, pacienții au rămas cu o piele neuniformă sau denivelată după operație, abdomenul arătând chiar mai rău decât înainte.

„Când vorbim de augmentarea buzelor sau de injectarea cu acid hialuronic în general, cel mai rău scenariu îl reprezintă injectarea substanței într-un vas, care poate duce la necroza țesutului pe care îl deservește. La toxina botulinică ne putem confrunta cu ptoză palpebrală, iar în cazul lifting-ului, necroza tegumentară este o problemă serioasă. De asemenea, pot apărea complicații și în cazul în care intervențiile sunt realizate la o vârstă mult prea fragedă. La rinoplastii de exemplu, este posibilă o reacție inflamatorie exagerată, care duce la fibroză mare și ulterior la îngroșarea nasului. Recomandarea mea este ca intervențiile estetice să fie efectuate după vârsta de 21 de ani. Orice intervenție chirurgicală, de tip estetic sau nu, aduce după ea riscuri. Investigarea din punct de vedere medical a pacientei înainte de intervenția chirurgicală este strict necesară pentru a evita orice fel de complicații intra sau postoperatorii”, spune dr. Cobani.

Ce poți face ca părinte pentru a-ți ține departe fiica de a dezvolta o tulburare dismorfică, de a nu cădea într-un cerc vicios și interminabil al operațiilor? Probabil că primul instinct este acela de a nu-i oferi susținerea financiară de care are nevoie pentru o intervenție. Însă asta nu este o soluție neapărat viabilă și cel mult poate amâna momentul intervenției. E nevoie de o analiză nu doar a relației pe care o ai cu copilul tău, ci și cu propria persoană, fiindcă de multe ori problemele noastre sunt transmise, fără să ne dăm seama, celor mici.

„Ar fi util ca părinții să se conecteze mai des la copil prin prisma nevoilor lui, nu ale lor. Când părinții se arată dezamăgiți de copil, acesta va extinde sentimentul, purtându-l ca o etichetă despre sine, în general. Aici se creează mediul propice de a-și dori să fie „altfel” sau chiar „altcineva”. De cele mai multe ori părinții nu conștientizează astfel de mesaje pe care le transmit copilului. Dacă la rândul lor părinții au probleme nerezolvate sau chiar tulburări de personalitate, acestea se vor reflecta asupra celor mici. Prevenirea apariției unor astfel de probleme începe cu psihoterapia părinților. Ei sunt primii care au de lucru cu propria persoană pentru a conștientiza ce transmit mai departe unui copil și a rezolva acele comportamente, atitudini, convingeri etc., cu impact negativ. O comparație elocventă mi se pare aceea în care asemănăm copilul cu un copac și familia cu vremea. Vremea influențează copacul, nu invers. Copilul uman este cel mai vulnerabil, el are nevoie de îngrijire și ghidare, nu este capabil să supraviețuiască singur. Rolul părinților este de a se asigura că îi oferă ceea ce el are nevoie. Consolidarea stimei de sine începe cu feedback-uri pozitive, cu încurajări, cu validare, cu susținere, cu acceptarea copilului pentru ceea ce este el. Dacă nu ne dorim să fie influențat negativ de informațiile la care este expus, dacă nu vrem să cedeze ușor presiunii grupului și să aibă un comportament submisiv, să îl încurajăm să își exprime opiniile, să le luăm în calcul, să acceptăm refuzurile lui și, într-o anumită măsură, chiar și opoziția. Este modul în care îl învățăm să conteze și să aibă încredere în alegerile lui, diferite de ale grupului”, spune psihologul Iulia Bârcă.

O abordare utilă în cazul operațiilor estetice în rândul tinerelor ar constitui-o un parteneriat între un medic estetician și un psiholog. Astfel ar putea fi determinat mai ușor dacă originea complexului cu care se confruntă este una psihologică sau într-adevăr este justificată din punct de vedere fizic. În plus, psihologul ar putea oferi consiliere și îndrumare, ar putea ajuta la o creștere a stimei de sine și poate chiar la o acceptare a propriei persoane. Cu defecte și calități.

„Poți să înveți să te accepți și să te iubești atunci când primești un sprijin din partea unei persoane care știe să te ghideze pe acest drum și să îți fie alături în procesul schimbărilor. Psihoterapeutul oferă un alt tip de relație, una în care persoana își poate permite autenticitatea, fiind susținută în identificarea propriilor nevoi și a modului sănătos de satisfacere a lor. Chirurgia plastică, mai ales la vârste tinere, este un mod de a încerca să se separe de emoții negative și gânduri copleșitoare. Pe moment, poate avea un efect de ameliorare a disconfortului, dar acesta nu dispare. El va reveni și, odată cu sine, tentația de a apela și la alte intervenții. Așa poate apărea un comportament dependent, cu toate implicațiile negative care decurg din orice adicție”, spune Iulia.

Dar să nu uităm că există și cazuri în care defectele nu sunt imaginare, nu izvorăsc din anumite traume din copilărie și nu au nici o legătură cu influența rețelelor sociale. Andreea și-a făcut o operație de rinoplastie în urmă cu două decenii. În ziua în care a împlinit 18 ani s-a aflat pe masa de operație a medicului estetician, hotărâtă să scape de nasul care o complexase toată viața. „Nu am făcut-o fiindcă simțeam nevoia de validare, de acceptare sau fiindcă credeam că nu sunt iubită. Am avut și încă am o relație fantastică cu părinții mei. Nu mi-a lipsit niciodată iubirea familiei. Iar despre social media nici nu putem vorbi, nu exista pe atunci. Pur și simplu aveam o denivelare foarte mare a nasului. Din profil arătam exact ca o vrăjitoare. Am fost bullied de câteva ori în copilărie, însă nu părerea celorlalți mă afecta cu adevărat. Era o problemă personală. Detestam să mă văd în oglindă sau să mi se facă poze. Cred că undeva pe la vârsta de 14 ani am început să mă gândesc serios la o operație estetică. Am discutat asta cu părinții mei și au fost de acord să îmi plătească intervenția. Era un defect vizibil, pe care și tatăl meu îl avea, el chiar mă înțelegea. Ar fi fost culmea să nu mă susțină. Așa că am făcut-o, chiar de ziua mea, când am împlinit 18 ani. Primele zile de la recuperare au fost crunte. Îmi aduc aminte că aveam toată fața tumefiată. Ochii învinețiți, feșele din nas pline de sânge. Mă dureau dinții, fiecare părticică a capului, nici măcar nu reușeam să mă duc la baie. Evident, reacțiile diferă de la persoană la persoană. Eu am fost un caz mai puțin fericit. Dar după o săptămână și ceva, când am ajuns din nou în cabinetul medicului și mi-a îndepărtat bandajele, mi-am dat seama că a meritat să suport toată durerea. Cred că aceea rămâne în continuare cea mai frumoasă zi din viața mea. Chiar dacă era încă umflat și nu avea formă finală, cea de azi, aveam un nas normal. Fiindcă asta căutasem. Nu îmi doream un nas mic, în vânt, perfect. Tot ce voiam era un nas fără un defect vizibil. A fost cea mai bună investiție pe care am făcut-o în mine și, în ciuda durerilor, aș repeta-o cu ochii închiși. Pur și simplu mi-a schimbat viața”, povestește Andreea.

Industria chirurgiei estetice a crescut covârșitor în ultimii ani și probabil acesta este doar începutul. Nu știu dacă ăsta este un lucru bun sau rău, însă îmi e clar că multe operații ar putea fi evitate. Cu ajutorul unui medic estetician care refuză intervenții absurde, cu ajutorul unui psiholog care să scoată la iveală probleme emoționale care declanșează nevoia schimbării aspectului fizic sau chiar cu interzicerea filtrelor folosite în social media. Sau poate că, așa cum spune Tarriana Tank în What you tell yourself when you think no one’s watching, un simplu cuvânt ar fi suficient. „Aș fi vrut ca mama mea să îmi spună că sunt INCREDIBILĂ când aveam zece ani. Poate aș fi crezut-o la 23”.

Distribuie:

Ne puteti gasi si pe Facebook!

Dati-ne un LIKE si fiti la curent cu ultimele articole.