Astăzi se împlinesc 136 de ani, de la inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, reşedinţa de vară a primului cuplu regal al României, regele Carol I (1866 – 1914) şi regina Elisabeta.
Castelul a fost construit la dorinţa regelui Carol I, între anii 1873 şi 1914, după planurile arhitecţilor Johannes Schultz, Carol Benesch şi Karel Liman, şi a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Bernhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleş este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
La 10 mai 1866, Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, devenea domnitor al României – şi mai apoi era încoronat ca Rege, la 10 mai 1881 – , începând cea mai lungă domnie din statele româneşti – 48 de ani – , perioadă în care a obţinut independenţa ţării, datorită căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern şi a pus bazele unei dinastii. Una din măreţele sale realizări, a reprezentat-o ridicarea Castelului Peleş, care a rămas şi acum unul dintre cele mai impresionante edificii istorice de pe continent.
Aşadar, la 5 august 1866, domnitorul Carol însoţit de Dimitrie Sturdza, Carol Davila şi alţi sfetnici, vizitează pentru prima dată Sinaia, în mai 1869, Carol, însoţit de fratele său, Leopold, a vizitat din nou localitatea, iar în anul 1871, împreună cu doamna Elisabeta, vin pentru prima oară să petreacă vara la Sinaia, fiind găzduiţi în chiliile Mănăstirii Sinaia. La acel moment s-a statornicit în gândul domnitorului ideea de a-şi clădi acolo o reşedinţă de vară.
Dar nu numai frumuseţile locului l-ar fi îndemnat pe domnitor să construiască acolo Castelul, ci şi mica Principesă Maria, unicul lor copil, care ar fi repetat de mai multe ori, în noaptea agoniei, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină – la 28 martie/9 aprilie 1874, la nici patru ani – : „Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleş”.
În anul 1973, Carol I cumpără aici un teren, în acelaşi an încredinţând arhitectului Wilhelm Doderer, profesor la şcoala Politehnică din Viena, elaborarea planurilor noului castel.
Domnitorul hotărâse însă să folosească, pe cât posibil, materialele pe care le avea la dispoziţie în zonă, astfel că a numit şi o comisie compusă din Doderer, Stăhr, sculptorul curţii, şi Basset, secretarul său particular, care să exploreze domeniul din acest punct de vedere. Comisia a prezintat un memoriu prin care stabilea că lemnul, piatra, varul, nisipul şi pământul humos, se găsesc în abundenţă şi chiar în preajma locului ales, însă marmura necesară construcţiei trebuia adusă din altă parte.
Lucrările de amenajare au început la scurt timp, s-au instalat fierăstrae pe râurile Prahova şi Peleş, s-au deschis cariere de piatră în Bucegi, pe valea Peleşului s-au construit locuinţe pentru medici şi pentru lucrători, hangare pentru materiale, gropniţe pentru var şi cuptoare pentru fabricarea cărămizilor. În doar câteva luni, aici se regăsea, ridicat din nimic, în plină sălbăticiune a codrilor, un veritabil sat improvizat, în care circa 400 de suflete îşi desfăşurau munca de zi cu zi.
În vara anului 1875, fundaţia castelului era terminată, iar la 29 august 1875, a avut loc, cu mare pompă, punerea pietrei fundamentale a castelului. Castelul Peleş devenea astfel prima construcţie din România a cărei fundaţie era realizată din beton.
După liturghia de la mănăstire, Alteţele Lor, urmate de cler, de demnitarii Curţii şi ai Statului, s-au îndreptat spre locul fundaţiei castelului, lângă care se ridicase un frunzar, împodobit cu steaguri şi covoare. O companie de infanterie, cu muzică şi drapel, aştepta alaiul domnesc, iar de jur împrejur se aflau, pe lângă cei 400 de lucrători, ţăranii şi ţărăncile din împrejurimi.
La temelia Castelului Peleş au fost îngropate două pergamente – ce conţineau declaraţia de intenţie şi actul de fundaţie al Castelului Peleş – închise într-un tub de sticlă, închis într-unul de plumb, împreună cu o colecţie de monede bătute în număr redus, cu chipul domnitorului Carol.
Despre momentul punerii pietrei de temelie a castelului, Carmen Sylva, pseudonimul literar sub care era cunoscută doamna Elisabeta, scria: „În acea zi preoţii făcură rugăciuni şi stropiră cu apă sfinţită temeliile, pentru ca vrăjitorii, piticii şi ondinele să nu le mai poată atinge întru stricare; sunete de trâmbiţe înnebuniră codrii şi văile şi se aflau acolo oameni de Stat, ofiţeri, ambasadori şi miniştri, ţărani şi boieri, lucrători cu mâna şi meşteri iscusiţi; iară noi îmbrăcarăm portul ţărănesc”.
După sfinţirea şi binecuvântarea fundaţiei, prinţul Dimitrie Ghica a citit actul zidirii.
Castelul s-a ridicat după planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman şi a fost decorat de celebrii artişti J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena.
Drept conducător al şantierului a fost ales arhitectul Jean Schulz din Lemberg, căruia i s-a încredinţat supravegherea lucrărilor tehnice, iar un comitet de construcţie, format din sculptorul Curţii, Martin Stohr, şi din secretarii particulari ai domnitorului, Georges Coulin şi Louis Basset, a fost desemnat pentru controlul gestiunii financiare.
Domeniul cuprindea locuinţele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă şi parcul. Pentru a asigura castelului o cât mai lungă durată, s-au folosit cele mai bune metode de construcţie existente la acea vreme: fundaţia s-a realizat pe straturi adânci de beton, apărate împotriva presiunii muntelui printr-o zidărie extrem de solidă.
Materialele de construcţie au fost extrase, aşa cum aminteam, pe cât posibil, de pe acel domeniu, sau din vecinătate. Astfel, zidăria a fost făcută cu pietriş din Prahova, piatra a fost extrasă din carierele de la Piatra Arsă şi Luna Mare, în apropierea Mănăstirii Brebu, piatra verde a fost adusă de la Slănic, lemnul a fost tăiat din pădurile din vecinătate, iar cărămizile au fost coapte chiar pe şantier.
Zidarii şi tâmplarii au fost meşteri români, iar salariile au fost următoarele: zidarii şi tâmplarii – de la cinci la şapte franci pe zi, lucrătorii „cu mâna” – trei franci, iar pietrarii erau retribuiţi după felul şi cantitatea lucrului (tăiatul unui metru cub de piatră revenea la aproape 200 de franci). Kilogramul de fontă costa 40 de centime, fierul lucrat era preţuit la 60 de centime, un metru cub de bolovani se plătea cu şase franci şi cincizeci de centime. Varul costa 86 franci „quintalul metric”, iar nisipul de Prahova, cinci franci metrul cub. Mia de cărămizi revenea la 35-40 franci, iar lucrările de terasament costau un franc şi o centime „metrul curent”.
Războiul pentru Independenţă din anii 1877-78, a întrerupt însă activitatea intensă desfăşurată la Peleş, începută în 1875, în această perioadă fiind alocată suma de 800.000 lei, în timp ce până în 1879, suma cheltuită a fost de doar 100.000 lei şi aceasta a fost alocată, în mare parte, conservării lucrărilor realizate până la război.
Lucrările aveau să fie reluate, în ritm intens, în primăvara anului 1879, în tot acest timp cuplul domnitor fiind cazat la Mănăstirea Sinaia.
La 10 mai 1881, Carol I a fost înscăunat ca Rege, iar cuplul regal s-a mutat la Pavilionul de Vânătoare (Foişorul), ale cărui lucrări fuseseră încheiate.
Trebuie spus că după 1879, lucrările nu au mai fost conduse de inginerul Doderer, astfel că planurile au fost radical modificate, toată partea superioară a castelului find ridicată după indicaţiile Regelui Carol, care poate fi considerat, astfel, principalul arhitect al palatului, iar Stăhr, a fost executantul conştiincios şi priceput al gândurilor regale.
Tot Carmen Sylva avea să descrie, extrem de plastic, activitatea de pe şantier: „Se găseau, acolo, la lucru, Italieni şi Români pentru zidărie, şi Ţigani pentru căratul pietrei şi al varului, Albanezi şi Greci săpau la carierele de piatră; Germani şi Austriaci la lemnărie; Turcii coceau cărămida. Francezii desenau, Englezii măsurau. Pe şantier întâlneai o sută de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi. În toate idiomele, pe toate tonurile cântau, se certau, se înjurau; un amestec pitoresc şi sgomotos, de oameni, de cai, de boi şi de bivoli. Regele era întotdeauna pe schele, conducând lucrul. Din când în când mă urcam şi eu, dar coboram iute şi alergam pe malul Peleşului, să stau de vorbă cu el”.
În toamna anului 1883, castelul şi dependinţele au fost terminate, iar la 25 septembrie/7 octombrie, avea loc loc inaugurarea oficială a Castelului Peleş ca reşedinţă regală.
În acea zi, la ora 9:00 dimineaţa, un serviciu divin a avut loc la Mănăstirea Sinaia, în prezenţa Mitropolitului Primat, a demnitarilor statului şi ai armatei, iar în faţa castelului, un batalion de vânători, cu drapel şi muzică, a dat onorurile.
Mitropolitul Primat, urmat de tot soborul de preoţi ai Mitropoliei şi de călugării mănăstirii, au oficiat un te-Deum şi au sfinţit apele, apoi, Generalul Creţeanu, şeful Casei Militare a Regelui Carol I, a citit următorul document:
„Eu, Carol I, Domn şi Rege, Cu Elisaveta Regina, După o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, În anul mântirii 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirii 1883, iar al Domniei Noastre al XVll-lea; datu-i-am nume: „Castelul Peleşului”.
Citiți continuarea materialului AICI
Dati-ne un LIKE si fiti la curent cu ultimele articole.