Este oare procrastinarea un semn de inteligență?

Este foarte populară teoria conform căreia procrastinarea, sau pe românește, amânarea sarcinilor, ar fi un semn de inteligență. Cât adevăr există oare această ipoteză, atât de iubită de social media?

Cât m-am umflat în pene, acum ceva vreme, când o prietenă mi-a trimis un articol care susținea că amânarea îndeplinirii sarcinilor e un semn de inteligență, pentru că, dintre toate persoanele pe care le cunosc, eu sunt în stare să amân lucrurile pe care le am de făcut până la ultima sutime de secundă. Deci sunt cea mai aprigă procrastinatoare! Hmm, iar asta mă face să mă întreb, unde este Nobelul sau măcar Pulitzer-ul meu?! Pentru că, dacă acest statement vehiculat (și atât de share-uit pe Facebook) ar fi adevărat, asta ar însemna că ar trebui să am un IQ mai ascuțit decât însuși Tesla.

Un search rapid pe Google îmi arata multe articole care enumeră procrastinarea drept semn de inteligență (alături de folosirea limbajului licențios), dar după câteva minute de research(hai, jumătate de oră) îmi dau seama că nu există nici un studiu real care să susțină această ipoteză. Singurele cercetări mai serioase despre procrastinare au fost realizate de psihologii Axel Grund și Stefan Fries de la Universitatea din Bieleland și publicate în Psychology Today. Concluzia lor era că s-a găsit corelare între procrastinatori și orientarea către bună-dispoziție și divertisment. Iar amânarea îndeplinirii sarcinilor, conform studiului, “reflectă o nepotrivire între angajamentele actuale și structurile motivaționale de bază”. Iar asta sună a lipsă de autodisciplină. Disciplină care se învață în copilărie. Și parcă îmi amintesc, cu coada ochiului, diminețile în care începeam școala de la 7 și mama mă lăsa să chiulesc de la prima oră, că eram prea somnoroasă și era frig afară (mulțumesc, Mami).

De partea procrastinării îl avem pe Adam Grant, un celebru psiholog american, care spunea că procrastinarea este cheia către inovație. Și pe Steve Jobs, care a declarat că folosește procrastinarea în mod strategic, permițând-i creierului să se odihnească în timp ce se concentrează pe alte lucruri. Dar, hai să ne amintim că el avea un vibe hippie. Cumva cred că există și un sâmbure de adevăr în această declarație. De exemplu, atunci când mă pasionează un subiect despre care urmează să scriu, obsedez la el chiar și atunci când fac alte lucruri, de exemplu, când mă uit la filme sau când particip la evenimente. Ca și cum aș avea o aplicație deschisă în timp ce folosesc altele. Însă distanța între conturarea ideilor și așternerea primul cuvânt în documentul Word ar părea incomensurabilă, pentru cineva disciplinat. Este o bulă în care încape orice, mai puțin ce trebuie.

Ce se întâmplă în mintea mea? De exemplu, mă pregătesc să scriu, însă chiar atunci îmi amintesc că ar trebui să pun o mașină cu vase la spălat, nu mai pot să tolerez haosul din bucătărie. Sau că poate ar trebui să sun o prietenă, să o întreb ce mai face, că n-am mai vorbit de două săptămâni. Sau că ar trebui să-mi rearanjez gaderoba – chiar în acel moment începe să îmi stea pe creier dezordinea din dressing. Ori, mai rău, îmi amintesc de vreun scandal monden, și îl cercetez până în pânzele albe timp de ore bune, de mă pun la curent cu toate “noutățile” din ultimii trei ani, pentru că nu urmăresc defel tabloidele. Sau, îmi trece prin cap vreo melodie de-a Lanei de Rey pe care simt o nevoie viscerală să o ascult în acel moment. Apoi urmează alta, și alta. Practic, aș face orice altceva. În afară de ce mi-am propus. Și nu înțeleg de ce, pentru că simt o veritabilă plăcere în cariera pe care mi-am ales-o. Singura explicație pe care mi-o pot oferi este că practic o tactică de rebeliune sau de autosabotaj.

Însă nu mă autosabotez până la capăt. Și nici nu mă pot numi leneșă, pentru că atâta timp cât există deadline-uri, le respect. În cele din urmă. Și, așa cum presiunea creează diamante (pe bune, diamantele sunt cristale de carbon pur care s-au format sub temperaturi ridicate și presiuni extreme în mantaua Pământului, și dețin această informație prețioasă datorită procrastinării dintr-o după-amiază) îmi place să cred că și mie îmi reușesc lucrurile pe care le fac sub presiunea timpului. Însă, uneori, în momentele de introspecție (care mă pălesc întotdeauna atunci când am treabă) mă întreb câte multe alte lucruri aș fi putut să realizez de-a lungul timpului dacă fi avut mai multă autodisciplină. Și cred că mai trist e atunci când nu există nici un deadline care să te preseze. Și care, dacă nu-l respecti, nu se lasă cu jenă publică și sancțiuni, ci doar cu o frustrare pe care ți-o ierți cu indulgență. E vorba despre lucrurile pe care ți le promiți ție.

De exemplu, acum câțiva ani am început să scriu o carte. O poveste foarte captivantă despre… De fapt, nu are rost să spun despre ce era, pentru că nu știu cum se termină. Nu am terminat-o. Desigur, eu sunt un caz cronic de procrastinare funțională. Dar, dacă e să privesc lucrurile în perspectivă, realizez că nu doar cei ca mine amână, ci și oamenii disciplinați, care își fac toate task-urile la timp. Cu toții amânăm să terminăm o relație toxică, să ne facem o mamografie, să călătorim în locul visat, să încercăm un proiect nou. Problema este această iluzie dulce și perfidă, că am avea timp. Dar… oare chiar știm cât timp avem?

sursa:elle

Related posts

Leave a Comment

5 + five =