Cu Părintele Teofil Părăian… despre satul și viața din copilărie

,,Dragă, satul meu din copilărie nu mai există, e dărâmat. S-a terminat cu satul meu… Eu am fost acum câțiva ani în satul meu și le-am spus oamenilor că am venit într-un sat dărâmat. Când eram eu copil, era mai multă preocupare spirituală, era mai multă dorință de îmbunătățire sufletească, era mai prezent în viața noastră gândul la Dumnezeu; de exemplu, seara, înainte de a ne așeza în pat, ziceam rugăciunile.

Nici nu ne lăsa mama să ne culcăm fără rugăciune. Sau nu începeam niciodată masa, când eram cu toții, în familie, fără rugăciune; ziceau ,,No, haideți la Tatăl nost’, să ne putem apuca să mâncăm!” Or noi am fost patru frați, dintre care numai unul se mai roagă, la masă: eu; ceilalți nu se roagă. Și de unde știu? De la nepoți, că i-am întrebat, când erau copii: ,,No, bine,aicea, la mama-mare, ziceți rugăciunea la masă, dar acasă la voi ziceți?” Și au răspuns că acasă nu zic. Îmi spunea și un preot despre copiii lui că nu se mai roagă, cum au învățat acasă. Deci s-a pierdut o rânduială.

Satul meu era, atunci, cu rânduielile acestea: toată lumea știa duminică să meargă la biserică, știa să postească și posteau cât puteau ei și poate și peste puterile lor, de multe ori; deci erau niște rânduieli înrădăcinate, iar biserica era în centrul preocupărilor oamenilor. Lucru care astăzi nu mai există. D-aia zic eu că e dărâmat satul meu”.                                  

E dărâmat și în întelesul că cei mai mulți oameni au plecat din sat și își au rosturile în altă parte, iar în sat au mai rămas niște bătrâni și niște bătrâne, persoane singuratice în câte-o casă… vine sfârșitul lor pământesc și s-a terminat cu casa respectivă. Asta e satul dărâmat: și spiritual, și fizic.”

Related posts

Leave a Comment

4 × five =