Statuia Reginei Maria a României a fost dezvelită la Blejoi de Principele Nicolae – GALERIE FOTO

Om de stat și cea mai puternică femeie a României, Majestatea Sa Regina Maria a poposit astăzi la Blejoi, reprezentată de somptuozitatea statuii turnată în bronz.

,,O acțiune deosebită, inițiată de primăria comunei Blejoi pentru a marca Centenarul, al cărei oaspete de onoare a fost chiar stră-strănepotul Reginei, Alteța Sa – Principele Nicolae.

A fost un moment emoționant pentru mine și pentru toți cei prezenți.

Regina Maria, figura feminină a Marii Uniri, simbol al curajului neclintit, persoana care, pe tot parcursul războiului purtat de România pentru întregirea neamului, a fost neîncetat alături de suferințele oamenilor și pentru care jertfa nu a părut niciodată prea mare atunci când a putut alunga durerea și aduce cea mai mică alinare. 

Regina Maria este pentru noi toți un exemplu al jertfei necondiționate și al iubirii față de semeni.

Să-i urmăm exemplul, să fim mai buni, mai uniți, mai solidari, să ducem mai departe limba, credința și tradiția strămoșească. 

Să fim mândri că suntem români!!”, a spus președintele Consiliului Județean Prahova, Bogdan Toader.

Invitați de onoare au fost Principele Nicolae și soția sa, Alina Binder.

Amintim că pe data de 29 octombrie 2018, s-au împlinit 143 de ani de la naşterea Mariei Alexandra Victoria, aleasă spre a fi viitoarea Regină a României la vârsta de 17 ani.

Alteţa Sa Regală Principesa Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia. Principesa Maria a fost fiica lui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, Principe de Saxa-Coburg-Gotha, Duce de Edinburgh (1844–1900), care refuzase, în 1863, Tronul Greciei, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920). Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) şi a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881).

Educația primită de Prințesa Maria este una cu adevărat regală. Iată cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: “credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei”.

Fire romantică și sensibilă, Maria vibra în fața frumosului și a fost profund marcată de anii petrecuți în insula Malta, unde se afla reședința tatălui ei, amiral al flotei Marii Britanii, când “toate par o revelație și toate visurile, un adevăr”. Adora Malta, căci era plină de toată căldura strălucitoare a Sudului și totodată de tainele Răsăritului. Mereu deschisă tuturor impresiilor artistice, această lume pietroasă va rămane în amintirea Reginei ca o “minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet” până la sfarșitul zilelor sale.

Căsătorită cu prințul moștenitor Ferdinand, în decembrie 1891, Maria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu Regele Carol, care o izola total la Peleș și îi interzicea orice contact cu personalități politice sau culturale românești. “În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților”,  avea sa scrie mai târziu Regina. În numai câțiva ani de zile însă, după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) și Mărioara (1899), Principesa Maria se va înfățișa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Ultimul copil al Mariei, Principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Război Mondial. 

Mormântul său se află la Castelul Bran.

Inteligentă și plină de vitalitate, Maria întruchipa totodată și idealul romantic al oricărui bărbat de la acea vreme, fiind sănătoasă, nobilă în atitudini și foarte femeie. În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o “capcană”, că i s-a atribuit doar “misiunea” de a naște un moștenitor pentru Tronul lui Carol I, că își va distruge tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de servitoare și guvernante.

Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptata de Armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant (proprietar) al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Respectul și supunerea pe care o arătau de timpuriu ofițerii acestei femei va conta enorm mai târziu: “Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu aceasta, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita loialitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și de devotament. Mă admirau pentru îndrazneala mea fără seaman când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolalta, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea”.

Legătura sufletească între Maria și Armată a fost extrem de puternică și nu s-a spijinit  doar pe relația oficială dintre suveran și militari, ci pe fapte de război. În timpul Razboiului balcanic, Principesa Maria a lucrat în serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, riscându-și viața fără nici o rezervă, pentru ca apoi, deși acum era Regină, să îngrijească la fel de riscant bolnavii de tifos din Moldova, în timpul primului război mondial.

Arthur Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale Reginei Maria: “Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul razboaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei pâna când își dădea sufletul”.

În octombrie 1917, pe frontul din Moldova, Regina s-a încadrat, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front Cireșoaia în fața cotei 443, pe linia întâi, în prima tranșee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotărâtă pentru rezistență și ofensivă pe frontul din Moldova și, dacă studiem cu atenție memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei.

În perioadele când locuia la Cotroceni, ofițerii regimentului său scoteau unitatea la instrucție în fiecare zi și în fiecare zi, timp de ani de zile, la o oră precisă, Maria urmărea de la fereastră defilarea în onoarea ei. Este interesant de remarcat că figura Reginei Maria nu a fost nici o clipă alterată de regimul comunist, iar în armată a continuat să fie cultivată în spiritul vechi al cultului eroilor, alături de mareșalii Prezan și Averescu, în ciuda cenzurii și terorii regimului Ceaușescu. În programa școlară a liceelor militare de la Câmpulung Moldovenesc și Alba Iulia se predau informații asupra atașamentului Reginei noastre față de armată; în cadrul lecțiilor cu circuit închis ale activului Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, istorici ca Mihai E. Ionescu, Ioan Talpeș sau Răzvan Theodorescu țineau conferințe cu tema: Viața și opera Reginei Maria “întregitoare a neamului românesc”.

Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, Regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pamânt și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată nici unui alt om.

În biografia acestei femei proeminente se află și un gest care întregește personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, de Bunavestire, Regina Maria a trecut la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la Palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Despre raportul Maria-Ferdinand, Martha Bibescu va consemna: “Această ființă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă Principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze. Îmi dau seama, cu trecerea anilor, că și ea a ajutat la împlinirea soartei, prin contrastul dintre orbitoarea-i vecinatate și umbra pe care acest om o căuta pentru jertfa sa. A fi soțul Reginei e un rol greu de jucat, chiar când esti Rege. L-a deținut timp de treizeci și șase de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina”.

Desfigurat și slăbit fizicește pentru tot restul vieții în urma unei virulente îmbolnăviri de friguri tifoide, Ferdinand va suferi și respingerea plină de cruzime a vulgului: “Mulțimea nu-l iubește, nu-l admiră. De câte ori apare în public, displace sau prilejuiește râsul”. Ființa cea mai apropiată, Maria însăși, ni l-a descris astfel: “Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în însușirile lui; era un om ce se lăsa ușor stăpânit și totdeauna era gata să creadă pe alții mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru și putea fi jignit ușor”.

Expresia românească “să punem punctul pe i” vine de la ezitantul Ferdinand, pentru că “într-adevar, niciodată nu știuse să puie punctele pe i, proba grafologică de sfială, de rezervă”.

Iubitoare de frumos, Maria avea și o altă modalitate de afirmare a personalității – cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice, printre care și: “Țara mea”, “Visătorul de vise”, “O legendă de la muntele Athos”, “Povestea unei domnițe neascultătoare”, “Gânduri și icoane din vremea războiului”, “Dor nestins”, “Povestea unei inimi”, “Regine încoronate”, “Păsări fantastice pe albastrul cerului”, “Glasul de pe munte”, “Măști”, “Povestea vieții mele”.

Lucrările literare au fost scrise în limba engleza și traduse în română, câteva dintre traduceri aparținandu-i lui Nicolae Iorga.

Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalități ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitulează așa de greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, fără a pretinde, nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. “Nu suntem”, spunea ea, “ruda săracă”.

Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului decide: “să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lacrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznadăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvantare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.

Ea însăși pictoriță talentată, Regina Maria a fost creatoarea unei societăți artistice, ce a avut printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, intitulată “Tinerimea artistică”. Această societate a inclus, printre membrii săi, artiști plastici de valoare ai perioadei interbelice: Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, Ipolit Strambu și alții.

Sănătatea Reginei începe să se deterioreze și, în 1938, pleacă la o clinică din Dresda, pentru tratament. Aflând de la doctori că sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară și, la 18 iulie 1938, trece în eternitate în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. În testamentul său moral – “Scrisoare adresată Țării și Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător rămas bun poporului cu care se identificase: “De acum înainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, amintește-ți Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvantez cu ultima mea suflare”.

În clipa morții, Patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune și va închide cu un gest blând acei ochi superbi. Apoi va rosti cuvintele memorabile: “În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens”. A cerut, prin testament, ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran.

Related posts

Leave a Comment